Prima Ieșire

Published by hoinaru on

Cum rădăcinile îmi sunt din Vălenii de Munte, aici am adus prima dată Hoinaru, care a stat puțîn pe bară până i-am scos “certificat de naștere” și am făcut toate demersurile necesare pentru a intră în familie.

Apropo de familie, Văleniul deși nu este locul de reședință, pentru mine reprezintă cel mai bine ACASĂ și FAMILIE, este locul unde mă simt cel mai în largul meu, cel mai liniștit, nu știu să explic foarte bine, să zicem că are Factorul X! Să revenim la Hoinar, așa cum ACASĂ a fost primul loc unde l-am adus, tot de aici am și plecat în prima plimbare cu el, care a fost prin împrejurimi.

Am plecat din Vălenii de Munte spre Slănic, trecând prin Pădurea Cazacu. A fost efectiv sentimentul ăla de fericire, gură aia de aer, a fost ca atunci când te duci pentru prima dată la școală neînsoțit de părinți și ești mândru de tine.

Ca să ne înțelegem, asta se întâmplă în luna August iar eu începusem școală moto în Martie, eram fiert. După ce am ajuns în Slănic m-am oprit la Piatră Verde, asta este “un tuf zeolitifer cu un mare conținut de clinoptilolit” sau pe înțelesul meu, un munte verde.

Nu am zăbovit mai mult de o poză, două și am plecat mai departe. Rar mă întorc pe unde am venit, practic am mers tot înainte și știam că dacă merg în față ajung în sat Teișani dar nu eram foarte sigur, era un știut din auzite. Mă bucur că am făcut asta, am descoperit un alt loc pe care l-am trecut la favorite de pe lângă Văleni, este un loc cu păduri, cu munții în zare și un drum drept care te invită la dat. Nimic surprinzător, m-am oprit pentru câteva poze și aici, la apus de data asta, cu soarele în ochi, este soarele ăla caladuros. Care, aș putea spune că e ca Văleniul, are Factorul ăla X și da, apusul este momentul zilei preferat de mine pentru fotografiat, mă dezechipez, pozez, stau puțin și plec.

Eram hotărât să merg acasă, trec de Teișani și intru în Văleni, știți vorba aia cu “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”? Mi-am adus aminte de locul unde mama mea a copilărit, Zâmbroaia, un sat mic, mic de tot, în percepția mea și unde tot în percepti mea, acolo se termină drumul. Ăla este locul în care, când eram eu și verișorii mei mici, mergeam împreună cu părinții noștrii să culegem prunele.(dacă ești din Vălenii de Munte și nu faci țuică, practic nu ești din Văleni, glumă.) Uite așa s-a schimbat “socoteala de acasă” și am luat-o spre Zâmbroaia, unde evident am încheiat traseul cu o ultima poză din această plimbare.

Așa s-a desfășurat primul traseu cu Hoinarul, ăsta a fost traseul care a dat startul dorinței de a pleca la final de săptămâna, de a mă elibera de cotidianul urban și de a lua gura aia de aer pe care o așteptam din Martie, eram în culmea fericirii pentru că jurnalul abia începea și continuă și azi!

Categories: Povești

0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published.