Vedere de la Paltinu
Duminica trecută nu a fost una în familie, din contra, a fost chiar pe drumuri. Așa cum este de aproape un an de zile. Nu am stat mult pe gânduri să găsesc o locație și asta pentru că aveam de mult pe lista Barajul de la Paltinu, eu visam chiar și un Transbucegi, dar o să vedeți mai târziu de ce nu am mai ajuns acolo.
Înainte de plecare mă intereseasem dacă pot ajunge din Vălenii de Munte la baraj și pe un alt drum decât DN1, care de cele mai multe ori este un drum simplu, deja banal pentru mine, fără vreun soi de aroganță. Doar că de dată asta priveliștea a fost chiar drăguță, deși norii din depărtarea nu păreau așa prietenoși, trebuie să recunosc că nu de multe ori se vede așa fain.
Oricum la câtă ploaie am prins în ultima vreme, niște nori mai răzvrătiți nu mai înseamnă nimic! Am mers mai departe spre Câmpina unde m-am oprit la un Lidl să îmi fac ceva provizii. Mi-am pus bagajul pe codiță și am plecat la drum, bagajul meu care era format din cumpărăturile făcute, plus un hamac și o șapcă, să zicem că nu este cel mai greu bagaj. Drumul din Campian spre baraj, mai exact până când ajungi pe marginea Răului Doftana este peticit peste tot și foarte vălurit, lucru care nu face să fie cea mai comodă plimbare. Odată ajuns pe marginea răului, chiar până la baraj și după acesta, asfaltul este mult mai bun și te poți bucură de priveliște.
Imediat ce am trecut de baraj, la unu, doi kilometri, am traversat un pod, unde am parcat pentru că aici știam eu un loc de unde priveliștea este de-a dreptul încântătoare. Acolo mi-am “instalat” hamacul și cumpărăturile făcute. Am reușit să prind hamacul între doi pomi, în așa fel în cât să văd lacul și în caz că se desface să nu pic în prăpastia de lângă mine, cel puțin așa îmi doream. Să stai in hamac așa legănat și să privești la o astfel de priveliște este un fel de imagine desprinsă dintr-un film, este așa cinematic, un moment de liniște interioară care chiar cred că îți umple bateriile.
Am stat vreo ora, timp în care am mâncat ceva și m-am bălăngănit în acel hamac ca un “elefant pe o pânză de păianjen”. Plănuiam să mă pregătesc de plecare spre Transbucegi, când mi-a venit idea să ridic puțîn drona, pentru a surprinde mai bine momentul și mai de la înălțime. Zis și făcut, am ridicat drona, am filmat preț de câteva secunde și la vreo douăzeci de metri distanta de mine si vreo treizeci deasupra lacului, motoarele se opresc brusc, realizez destul de târziu și într-un final apoteotic reușesc să o ghidez să nu pice în lac, drept pentru care o aterizez direct într-un copac, in prăpastia de sub hamacul meu.
O ora și jumătate mai târziu, mă resemnasem cu ideea că o voi trece la pierderi. Cu toate astea, gândul că nu o văzusem picată în apă și trebuia să fie undeva în acei copaci nu îmi dădea pace. Am zis să mai analizez odată traiectoria “aterizării”, am încercat să văd ultimul cadru din filmare să încerc să îmi dau seama mai bine unde ar putea să fie. Bine am făcut, că după julituri pe mâini, crengi peste față și alți mărăcini prin picioare, descopăr în sfârșit drona! Eram fericit că nu plecăm fără drona, era sentimentul acela copilăresc de victorie după o lupta cu toate tufele, copacii și maracinii.
Renunțasem la a mai merge pe Transbucegi, deja se făcea târziu și mai mult decât atât, mă presau destul de tare din spate, niște nori destul de hotărâți și porniți. Am împachetat tot și am plecat pe drum spre casă, la București de dată asta. Drumul de întoarcere a luat o întorsătură la dreapta, imediat din drumul principal, nu știu să vă spun în spre unde așa că o să va las aici o imagine cu druml respectiv.
Un drum foarte bine asfaltat care te duce destul de sus, undeva unde îți permite să ai o priveliște asupra satelor din jur dar în acelasi timp îmi confirma și faptului că norii pe care îi văzusem anterior erau din ce în ce mai amenințători.
Nu mi-a rămas altceva decât să mă grăbesc spre capitală unde cerul era mult mai luminos iar soarele îmi surâdea.
0 Comments